PERERUELA #ALFARERÍA TRADICIONAL | En el año 1997 en #Pereruela (#Zamora) todavía se seguía elaborando a mano y sin torno, como en épocas primitivas, la tradicional #vajilla de fuego. En aquellas fechas, Olegaria era la única mujer que seguía cociendo sus piezas en #horno de #leña. Con ella pudimos conocer todo este proceso artesanal, desde la selección y recogida de la tierra, elaboración de las piezas, y el cocido en el horno de leña. #Documental
Si te ha gustado este documental, puedes mostrar tu APOYO y AYUDA para que el canal siga creciendo con los botones “Gracias” y “Miembro de Canal” que aparecen debajo de cada vídeo.
También puedes conocer más sobre mi vida, trabajo y trayectoria en este DOCUMENTAL BIOGRÁFICO: • EUGENIO MONESMA. 40 años de vida, trayecto...
Sígueme en mis REDES SOCIALES: -FACEBOOK: / eugeniodocumentales -INSTAGRAM: / eugeniomonesma -TIKTOK: / eugenio_documentales -TWITTER: / eugeniomonesma
În prelungirile câmpurilor Sayaguino, în provincia Zamora, în multe zile ale
anului, o femeie se plimbă cu un coș pe spate prin parcelele pe care le-a moștenit de la familie:
Ea este Olegaria, olarul din Pereruela. Cu o lovitură de sapă, această femeie încearcă să obțină
pumni mici de lut roșu din măruntaiele pământului pe care le va folosi ca materie primă în munca sa.
„Ei bine, la niște ferme private pe care bunicii le aveau deja. Nu
iese peste tot. În unele trebuie să muști de multe ori, trei sau patru locuri. Foarte obosit, trebuie să
sapi foarte adânc ca să iasă binele. Dacă aflăm că am săpat deja groapa,
că nu iese bine și sunt pietre, ei bine uite cum ne obosesc corpurile și trebuie să o luăm
de la capăt, să facem o altă groapă, și așa s-ar putea să luăm un oră să luăm
un coș mic care nu ne dă suficient să muncim ziua, dar... treaba asta e așa.”
Olegaria nu depozitează pământul de care are nevoie. De fiecare data cand urmeaza sa faca bucati, prefera sa
o lucreze proaspat de pe camp pentru a nu-si pierde textura caracteristica.
„Pentru că are un ten diferit, este mai ușor jos. Asta, de exemplu, pe care eu sap aici nu este
valabil, s-ar rupe piesa. Deci, loviți puțin mai adânc și obțineți cel bun.
Acesta este un noroi pe care îl poți face deja, dar trebuie să-l înmoaie.”
Olegaria încearcă să aleagă terenul de calitate din domeniul propriu pentru a nu fi nevoită să
ducă mai multă greutate decât este necesar către casa ei.
„Cel mai scump lucru este acesta, venind la lucru aici, că nu putem instala o mașină pentru că
partea de sus și de jos se înfășoară în jurul nostru și ne strică. După ce am muncit
, nu obținem nimic.”
Olegaria are deja cantitatea de argilă de care are nevoie pentru următoarea slujbă. Cu
„rebuzul” legat strâns în jurul taliei pentru a-și proteja rinichii, acest olar tradițional de la
Pereruela poartă pe spate coșul cu lutul ales și îl duce
acasă pentru a-l arunca în „pilo”.
„Ei bine, am turnat noroiul în grămada pe care o numim, ca să se înmoaie și mâine să
lucrăm la el. Toată noaptea trebuie să se înmoaie și mâine trebuie să-l amestec
cu un alt alb, să-l frământ și să încep să fac oale, tocănițe, cuptoare, orice mi se potrivește.
Într-o zi s-ar putea să fac un lucru și altul să fac altul
Dicționarul Madoz, când vorbește despre industria olăritului din Pereruela, deja ne informează
că „lutul pentru fabricare este de atâta calitate încât se întărește cu cât
este mai mult în foc." Într-adevăr, secretul argilei este într
-un pământ alb care conferă pieselor consistența și puterea refractară caracteristică.
„Să împachetăm cu roșu pentru a face caserole sau cuptoare, oale, borcane,
ulcioare, facem puțin din toate. Îi spunem odihnă, odată ce cărăm noroiul că
ne costă atâta muncă să-l reparăm, că trebuie să-l alegem mult și să-l cărăm,
apoi începem să ne odihnim făcând, spunem odihnă, uite ce odihnă.”
În teren propriu-zis, Olegaria scoate pietrele și încearcă să ia murdăria cât mai curată
.
„Pentru că așa îl avem deja funcționat și apoi îl învelim cu roșu, trebuie
să fie foarte sfărâmicios, este că scoatem toate pietrelele pe care le are”.
În Pereruela, olăritul, în ciuda durității sale, a fost întotdeauna o meserie desfășurată
de femei. Bărbații intervin doar în procesul de gătit.
„Aceasta au fost întotdeauna femeile, bărbații doar pentru a ne ajuta să gătim,
restul, bărbații nu l-au făcut niciodată, a fost urât. A fost făcut mai urât pentru femei , aceasta nu a fost opera bărbaților.
Deși este o muncă foarte grea, nu este niciodată munca
bărbaților. Un om care a rămas văduv a cărui soție a murit și i-au luat un cântec
și toate acestea pentru că a început să facă oale pentru a putea mânca.”
„Asta se numește rebuzul, niște cârpe, un sac, ceva pe care îl punem pentru ca
coșul să nu ne strice rinichii și să nu alunece. Drumul este foarte lung,
greutatea coșului este foarte grea și așa că trebuie să încercăm ceva.”
Olegaria pregătește pământul alb, deja cernut, uscat și mărunțit, pentru a înveli
noroiul roșu care s-a înmuiat toată noaptea.
"Toată noaptea. O turnam pe la opt sau noua seara, daca este
iarna, imediat ce se face intuneric si il lasam pana a doua zi dimineata, ca sa fie
foarte moale. Apoi acum trebuie să-l înfășurați cu un alt alb pentru a putea lucra.”
În fiecare zi, acest olar frământă doar lutul de care are nevoie pentru piesele pe care urmează să le facă.
„Acum trebuie să-l lovesc cu mâna, din nou foarte mult pentru că tot nu e bine,
dar acum e mai bine cu mâna. Apropo, deoarece are chineză, sunt înlăturați.
De exemplu, acestea sunt pietre.
Olegaria nu are nevoie de nimeni care să frământe lutul. Și este că, pentru olarii din Pereruela
a fost o umilire faptul că bărbații au intervenit în proces.
„Ne-a fost rușine dacă bărbații ne-au atins noroiul.”
Este timpul să facem piesele. Olegaria pune pe roată un șablon, care va
servi drept bază pentru a face o caserolă ovală. Există multe tipuri de
piese de foc tradițional de la Pereruela, dar puține unități pot fi realizate într-o singură zi.
„Puțini, pentru că este foarte laborios și avem... între pregătirea lutului, când ne urcăm
pe roată să facem piesele ne odihnim și e treabă.
Până acum câțiva ani, Olegaria lucra în genunchi pe podea. Astăzi,
scaunul mic cu picioare joase este un confort pentru această muncă grea.
Cu „fito”, care este o bucată de piele umedă, acest olar netezește suprafața
piesei, încercând să reducă imperfecțiunile tipice unei lucrări realizate în întregime manual după tradiție.
„Condamnat pentru piatră. Acum că am făcut caserola, o să iasă aici. Trebuie să
-l scot, pentru că mai târziu, când se usucă, oala se sparge.”
„Acum îi dau „jañadero” pentru că multe doamne, după ce o văd la
ușă, ne spun: Ce caserolă prost făcută, se pare că are valuri. Asta
fac un cioc ca sa pot turna sosul.
Pentru a face piesele rotunde, Olegaria filigranează șablonul pentru a-l centra pe
roată. Procesul începe și prin pregătirea fundului lovind-o cu
mâinile. Pe ea aplica un churro de lut framantat manual care, incetul cu incetul, va forma peretele oalei.
Pentru a netezi suprafața pieselor, folosiți „jañadero” care este o bucată de lemn de butoi.
Cu „fito”-ul pielii umede, olarul lustruiește lutul astfel încât
rugozitatea tipică acestui tip de ceramică să fie mai puțin vizibilă.
„O să fac un capac miraculos, pe care îl punem pe rinichi, sau pe
burtă, pe intestin când doare, se încălzește foarte ușor peste foc, se înfășoară într-o
cârpă și se pune pe intestin sau unde au. În loc de chirpici sau cărămidă,
se pune capacul.” „Acesta funcționează foarte bine și reține multă
căldură și este mai bun decât un fier de călcat”.
Dar Olegaria realizează și câteva piese mari, precum borcanele cu apă,
cărora le aplică un decor cu nervuri.
„Pentru un ornament al borcanului. Se numesc -sărituri-, se spune că o să punem săriturile,
în loc să-l lăsăm neted, care e mai urât, ei bine, îi punem noroiul ăsta. Trebuie să-l pui puțin câte puțin..”
În ciuda decorului și a tuturor încercărilor de îmbunătățire a lucrării, frumusețea acestor
vase lucrate manual fără roată se regăsește, tocmai în acea aromă primitivă asemănătoare cu cea a pieselor
arheologice. Și este că, tehnica olăritului Pereruela nu diferă de cea folosită
cu câteva milenii în urmă.
Dar cea mai importantă și tradițională piesă din Pereruela este cuptorul de pâine. Olegaria
își începe fabricarea, verificând cu degetul grosimea fundului.
„Să vezi cât de gros este. Dacă este supraponderal și nu este necesar, și dacă este subponderal,
poate se va deschide.”
Pe bază se aplică churro de lut, care ulterior va deveni perete. Pentru realizarea acestei
piese, Olegaria nu folosește roata, acum ea este cea care își întoarce munca.
Aceasta este piesa la care se lucrează cel mai mult timp și cea care are nevoie de cel mai mult noroi. Procesul
de așezare a peretelui este lent și trebuie făcut în două sau trei faze.
„Trebuie să te ridici încetul cu încetul pentru că dacă nu, noroiul ăsta cade la pământ.
„Peretele este gros, ca să țină căldura pentru a putea... înainte se făceau pâine, acum fac miel de lapte.”
„Mai mult sau mai puțin, da. Acum trebuie să-l las să se usuce, iar apoi când se usucă, mai punem
o bucată de noroi.”
Când peretele s-a uscat puțin, iar pericolul să cadă a trecut, Olegaria
urcă din nou o altă bucată, aplicând churro de lut pe margine, pentru a-l întinde ulterior
cu degetele, menținând grosimea pe toată piesa. .
„Acum trebuie să punem puțin noroi aici sus, dar trebuie să așteptăm pentru că este
încă puțin ud și s-ar putea strica.
A doua zi, când lucrul este uscat, Olegaria pregătește ușa cuptorului.
„Această chenar este făcută să arate frumos, pentru că dacă o tăiem în vreun fel pare
că este mai urâtă în ochii oamenilor. tot nu se întâmplă nimic pentru că trebuie să-l tonifiezi,
parcă ai spune. Acesta trebuie acoperit cu alt nisip, cu alt noroi și asta
nu se va vedea, dar când îl cumperi și îl faci ca să se vadă, este mai frumos.”
„Facem această gaură pentru că aerul iese, când o acoperim, nu se sparge”.
Cu placa, mâncărime marginea peretelui pentru a continua să adăugați noroi în această ultimă fază.
„Este un picau, astfel încât o lut să se lipească bine de cealaltă.”
Când noroiul de pe perete este suficient de uscat pentru a nu cădea, Olegaria închide cuptorul.
„Asta acum trebuie să-l luăm și să-l aruncăm, sau îl stricăm și îl luăm să facem
lut, că deja e lut tare, costă mai mult decât să pregătim altul... Și apoi
pregătim gura pe măsură, pentru că dacă asta nu l-ar face foarte sărac”.
Pe măsură ce olarul a terminat piesele, le-a întins pe pământ pentru a se usca în aer liber.
Dar o furtună amenință și trebuie să aduni toată munca care este încă brută.
„Acum, dacă vine o furtună, se udă, mă răsfață, pentru că este în noroi. Trebuie să mă
grăbesc să iau pentru că munca mea este dezordonată.”
Olegaria a venit la timp pentru a pune piesele crude sub acoperire, astfel încât să nu
fie observate urmele de apă sau să se strice întreaga lucrare.
„Păi toate halbele indicate, bine, toate rămân marcate, rămân după aceea
ca atunci când sunt pistrui pe corp, nu știi ce sunt, rămân în bucăți. Ei bine,
sunt urâți, nu sunt de vânzare.”
Acest olar tradițional din Pereruela se ocupă și de tăierea și transportul, încetul
cu încetul, a celor 80 de mănunchiuri de ramuri de tufiș de care are nevoie pentru fiecare lot.
„Ei bine, acum mă voi ocupa de acest lemn de foc pentru a găti oalele. Am folosit o mătură, care
este aceasta, aruncă o floare galbenă, am folosit piorno, care este asemănător cu piorno, doar
că aici are țepi. și bineînțeles, din moment ce ne doare mâinile, preferăm să luăm astea.”
„Avem nevoie de arbuști, da, mai degrabă ierburile joase, mătura, cimbrul care se
cheamă, cântașul, pe care în unele cazuri îl folosim și noi, nu mult pentru că este foarte tare, dă multă căldură,
are un mult trunchi, iar apoi ceea ce ne dorim mai degrabă sunt crengi.”
„Doar că dă flacără și ce avem nevoie este ca flacăra să urce până la
ultima tigaie, iar dacă e un tufiș gras sau un băț nu ne dă flacără, e foarte fierbinte,
tigăile ni se sufocă, altfel spus merg prea departe.fierte si nu stralucesc.
„Curăță praful pe care îl prind mereu, astfel încât strălucirea să se lipească de mine. Mai întâi îi dau
jucăria, dar trebuie să fie curată de praf. După cum vezi, se ridică mereu și trebuie să-
l cureți mult pentru că altfel se deteriorează.
„Acum o să pregătesc „jucăria”
de pus în tigăi și apoi îi dau vidriaul, care este un fel de lut care
trebuie strecurat pentru că altfel va fi foarte dur cu nisipurile astea”.
„Trebuie să dăm jucării, pe care le vom pregăti să le gătim. Deci,
asta se numește oferirea jucăriei.”
„Jucăria” este un amestec de pământ natural cu apă, care acționează ca bază pentru
ca lacul să se prindă bine.
„Pentru că dacă strălucirea nu se stinge. Deoarece jucăria nu este suficient de uscată,
strălucirea se stinge. Nu putem să nu dăm jucăriei umede și apoi și strălucirea umedă deasupra.”
Înainte de a trece la următorul proces, care este lăcuirea, Olegaria lasă din nou piesele
la uscat în aer liber.
Dar pericolul furtunilor de vară continuă să amenințe și trebuie să împiedice udarea lucrărilor pe care le-a făcut.
„Dar vine o furtună, ne udă și ne strică totul. Chiar dacă sunt uscate
, trebuie să le luăm și să le scoatem din nou mâine.”
Furtuna amenințătoare se transformă într-o ploaie intensă. Bucățile fierte
nu sunt alterate prin contactul cu apa, dimpotrivă, cele crude se pot strica.
O bucată a fost lăsată în aer liber și apa o va distruge în scurt timp.
Când vremea vă permite, trebuie să pregătiți cuptorul pentru a găti. Lázaro,
soțul Olegariei, se ocupă de curățenia pentru a o umple a doua zi
, iar Olegaria se ocupă de darea lacului pieselor care urmează să fie folosite în bucătărie.
„Aceasta este glazura, alcoolul olarului pentru a străluci vasele, care au
o viziune diferită. Gospodinei îi plac mai mult. Aceeași rezistență dă fără ea, dar
este doar pentru chestia vederii, luminozitatea.
Acest lac, numit „alcool de olar”, se dă chiar înainte de ardere, deoarece dacă este
expus la intemperii timp îndelungat se transformă în praf.
Se dă să gătească mâine. Pentru că e multă muncă pentru aceeași zi, dacă nu, se dă și se gătește.”
Această parte a procesului, de realizare a pieselor, este singura în care mâinile Olegariei
nu ating direct lutul, deoarece poartă mănuși de plastic.
„Pentru că nu mi-am spălat mâinile dure după aceea, care trebuie spălate cu nisip pentru a le îndepărta.”
Olegaria este singurul olar din Pereruela care continuă să gătească într-un cuptor cu lemne. În această
fază de umplere a cuptorului și gătire sunt singurele în care intervine soțul ei.
La primele ore ale dimineții, Maribel, fiica, îi ajută să ajungă și să pună toate
piesele, până când cuptorul este complet plin. Baza este ocupată de patru
cuptoare de pâine și cele mai mari bucăți, care sunt cele care au nevoie de cel mai mult foc pentru a găti.
Nu există timp de pierdut. Pe tot parcursul zilei trebuie să umpleți cuptorul și să coaceți toate
bucățile. Este recomandabil să terminați enfornado-ul cât mai curând posibil pentru a aprinde focul.
Lázaro aranjează toate piesele la care Maribel și Olegaria le ajung într-o manieră ordonată,
întotdeauna cu interiorul în jos, astfel încât focul să intre bine în ele.
Pentru a ghida flacarile, asezati cateva tuburi ceramice in centru si gresie pe laterale,
urmarind tirajul cuptorului.
Olegaria ia pe rând cu Lázaro în timpul enfornado-ului, deoarece aceasta este o muncă foarte grea care necesită atenție și răbdare.
„Cazuela... Capacul ăla...”
„Un mic din cei pe care i-ai avut întins, Maribel, haide”.
Când cuptorul este aproape plin, Lázaro devine izolat și aproape nemișcat din
lipsă de spațiu, în casa scării.
Pentru ca focul să tragă bine și să gătească toată munca în mod egal, cuptorul trebuie să fie complet
plin și Lázaro recurge la poziții incomode, dar eficiente.
Acești olari acoperă partea finală a cuptorului cu oale și tigăi cu susul în jos, care
primesc mai bine ultimele flăcări.
„Acoperim tigăile cu bucăți pentru ca cele de deasupra să nu iasă urâte”.
Au trecut șase ore până când toate piesele sunt introduse la cuptor. Este timpul
să le acoperiți cu un strat de „ciubs” sau bucăți vechi de bucăți rupte, astfel încât
focul să fie reținut și să se producă o gătire uniformă.
Fără să piardă timpul, Lázaro pornește cuptorul. Începe gătitul sau „gătitul”. Urmează încă
șase ore de muncă intensă.
Primul lucru pe care îl face Lázaro în timpul gătitului este să ridice temperatura cuptorului, turnând
mănunchiurile uscate pe care le-a îngrămădit în jurul lui.
Cu forcón împinge fiecare pachet și îl lasă să fie consumat în interiorul cazanului.
Următorul pachet de lemne de foc va fi aruncat odată ce s-a consumat cel precedent, pentru că ceea ce contează
este că este foarte multă flacără și temperatură ridicată.
Pe măsură ce cuptorul se încălzește, arderea fasciculelor este mai rapidă și flăcările
devin mai intense.
Când temperatura a crescut, Lázaro merge la cuptor pentru a vedea cum
se dezvoltă procesul. În primele ore, „bucăturile” sau molozurile devin complet
negre. Procesul merge bine și trebuie să mențineți viteza de ardere.
La jumătatea gătitului, culoarea molozului devine albicioasă. Toate piesele sunt
roșii și de fiecare dată când Lázaro aruncă un mănunchi de lemne de foc, flacăra apare cu mare forță de sus.
La apus, dărâmăturile au devenit deja complet albe. Este timpul să încheiem
gătitul, dar în prealabil, Lázaro verifică dacă bucățile de deasupra sunt
fierte complet. Pentru a face acest lucru, este guvernată atât de sunetul de clinchet, cât și de
culoarea verzuie pe care piesa a luat-o în contact cu aerul.
Din acest moment, Lázaro termina de adaugat lemne la cazan. Trebuie doar sa
lasi cuptorul sa se odihneasca doua-trei zile, pentru ca jarul sa se stinga
si bucatile sa se raceasca datorita actiunii temperaturii ambientale.
Sunetul cristalin al veselei indică faptul că lucrarea este bine gătită. Lázaro incepe
sa scoata bucatile din cuptor una cate una, in acelasi timp in care trece peste ele cu o bucata de secera.
„Să slăbească tigăile care sunt blocate. Se lipesc la gatit, la baie.
Olegaria a început să lucreze cu lut din copilărie cu mama ei. Bunicii lui erau deja olari.
Până acum câțiva ani, se plimba prin satele din regiune cu încărcătura pe umeri
sau călare, pentru a o vinde sau a o schimba cu alte produse.
„Vânzare proastă, parcă era de toate, o doamnă ar putea
să-ți spună să iei cartofii sau pâinea, caserola nu a fost gătită și o altă doamnă
ți-ar fi dat puțină cartofi sau pâine sau o bucată de slănină mucegăită. de acum o luna,
ca poate nu a mancat si a trebuit sa o arunce si sa o dea cuiva care mergea acolo
cu treaba buna la coaste.
În sfârșit, este timpul să scoatem cuptoarele de pâine, cele mai delicate piese prin dimensiunea lor
și în același timp cele mai scumpe, atât datorită cantității de argilă pe care o conțin, cât și a
numeroaselor ore de muncă care au fost investite în lor. fabricare.
Caserole, grătare, cuptoare de pâine, mici reproduceri, prăjitori de castane, butoaie,
borcane, capace miraculoase,... Piesele deja gătite, gata de vânzare în
piață, așteaptă în depozitul Olegariei, alături de brutul care va intra în următorul. lot.
Dar Olegaria nu se oprește în activitatea ei. În fiecare zi, el continuă să iasă pe câmp pentru a colecta
lutul roșu și lovește pământul sperând fericiți să se facă dreptate pentru acest meșteșug tradițional.
„Că din moment ce este o muncă foarte grea și foarte costisitoare, tinerii nu vor să o continue. Nu am de gând
să spun, dacă îmi permiteți, că acei domni buni vor să o industrializăm,
adică asta e o industrie, care lucrează așa, ei bine, nu cred. Acum, dacă văd asta,
ne taxează pentru asta ca industrie. Spune-mi dacă se poate așa.”