Am crescut cu bunicii. Țărani înstăriți (la origine) și cu ceva școală, au fost și au rămas pentru mine un reper și un loc de refugiu. Tihna vieții alături de ei m-a ferit pe cât posibil de ororile unei lumi în agonie. Am fost în casa lor ca feciorul de împărat dus în uitare pe tărâmul basmeor, fără să văd că dincolo de poartă era valea plângerii – întunericul comunist. Cel puțin o vreme.

Am crescut cu poveștile bunicii. Și cu lecturile din serile lungi de iarnă ale bunicului. Am crezut mereu că toate basmele lor sunt adevărate. Încă mai cred că într-o bună zi se vor deschide cerurile și Dumnezeu Cel Mare și Bun va coborî pe pământ cu toți sfinții Lui și va împărți dreptatea și că apoi aici vor viețui doar feți-frumoși și ilene-cosânzene și nuntașii lor etc.

Mereu am visat la o lume simplă și tihnită. Nopți în șir în grădina noastră priveam stelele. Penele de curent pentru mine, copil fiind, erau o bucurie: puteam să văd puzderia de stele, nederanjată de nicio geană de lumină artificială. Mâncam la lumânare iar în nopțile de iarnă bunicii băgau lemne în sobă și jarul colora frumos încăperea și răspândea o moleșeală plăcută, care mă făcea să zbor iar cu Făt-Frumos și calul lui cine știe pe ce tărâm.

Gospodăria bunicilor mei era un fel de oază. Aveam o grădină mare, cam 5000 m², pe care bunica o avea... în folosință. Adică partidu', în marea lui mărinimie, le lăsase bunicilor mei grădina proprie să o muncească. Însă pământul devenise al lui, al partidului, așa că bunicii erau obligați să dea roadele acelui pământ către partid. Și roade erau, slavă Domnului! Aveam grădină de zarzavaturi, livadă și viță de vie. Bunicii creșteau porci și păsări. Toată hrana ne venea de acolo. Bunicul era un bărbat drept și onest. Era tăcut și înțelept. Cred că suferea mult, "lumea cea nouă" nu era pentru el. Nu se adaptase. Nu facea compromisuri. Duminica și de sărbători mergea la biserică. Avea o credință puternică si de nestrămutat. Dar nu o afișa niciodată. Nu de frică, ci pentru că relația lui cu Cerul era astfel: o taină. Bunica însă era o femeie aprigă, trecută prin război și foamete. Crescuse 9 copii (nu toți ai ei), îndurase mult, văzuse lumea schimbându-se. Ea se bucura că nu merge la sapă la global cu alte femei care "nu erau de teapa ei" și ținea cu dinții de acest privilegiu. Asta o făcea abilă cu polițiștii și ceilalți slujbași care veneau ori în control ori să ia cota (birul). Bunica, fără știrea bunicului, făcea pachete generoase cu țuică de prună și vin de buturugă, șuncă, ouă, câte-o găină și ce mai se găsea prin gospodărie, apoi semna un proces-verbal în care oamenii statului luau praful după tobă, că ba nu plouase, ba fusese arșiță, ba dăduse piatra și "nu s-a făcut" (sigur, situația n-a ținut o veșnicie, ci cam până când tata a intrat în grațiile securității, dar asta e altă poveste).

Bunica m-a învățat să cos și să țes. Știu să fac poale-n brâu și alivănci, să coc cozonaci, să amestec și să afum cârnații, să jumul găini și gâște, să fac perne și țoale și câte și mai câte. Ba chiar și țuică și săpun știu să fac. Dar pentru că lumea s-a schimbat, toate astea mi-au devenit inutile. Le-am pus într-o cutiuță de tablă, precum cele de ceai chinezesc în care bunica își ținea mărunțișurile, și din când în când mai scot câte ceva și arăt copiilor la școală. Și, deși nimic din ce e al lumii ăsteia nu-mi e străin, inima mea a rămas acolo, în lumea aceea arhaică, fără timp și fără măsură, în care oamenii trăiau cu ochii la cer. O lume pe care bunicii mei o aduseseră cu ei dintr-o vreme în care întunericul nu coborâse și o păstrau cu sfințenie după gardurile noastre.

Foto: Bunica mea, Ileana, pe treptele casei noastre, cândva, în altă viață

#RenastereCulturala